Că vorbim de secole trecute sau de prezent, oamenii credeau şi încă mai cred în existenţa sirenelor. În secolul XIX de exemplu, la bâlciuri, prin circuri, erau expuse aşa-numite sirene, de fapt, falsuri dibaci alcătuite din părţi provenind de la animale diferite, cum ar fi capete şi trunchiuri de maimuţă la care erau ataşate cozi de peşte. Alte păcăleli erau făcute din peşti, precum pisicile ori vulpile de mare.
Totuşi, într-o legendă, ceva-ceva tot trebuie să fie adevărat… numai că zoologii de azi înţeleg prin sirene altceva decât călătorii din Evul Mediu, cei care au dat povestea cu sirene mai departe.
Este vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi numai patru specii, împărţite în două familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei specii – posibil patru, dar încă nu e stabilit cu precizie – numite lamantini, care trăiesc în ape dulci) şi Dugongidae, care mai cuprinde, în ziua de azi, doar o singură specie: dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marină. O altă specie înrudită cu dugongul, numită vaca de mare a lui Steller, a dispărut în urmă cu cca. 200 de ani, fiind exterminata de om.
Sirenienii provin din mamifere terestre care, în urmă cu milioane de ani, au pătruns în mediul acvatic, dobândind treptat adaptări specifice. Îşi duc viaţa în apele puţin adânci din apropierea coastelor oceanice şi în estuarele unor fluvii, în râuri şi lacuri mari. Se hrănesc exclusiv cu plante, având în ecosistemele acvatice un rol echivalent cu cel al erbivorelor mari din ecosistemele terestre.
Dugongul, singurul mamifer erbivor marin, nu are, din păcate, o relaţie bună cu oamenii; timp de secole, aceştia l-au vânat intens pentru carne şi grăsime. Iată un scenariu propus de zoologi pentru a explica mitul sirenelor: dugongii obisnuiesc să se hrănească sub apă, ronţăind plante acvatice. Când sunt deranjate de apropierea unor intruşi, se ridică la suprafaţă, scoţându-şi capul şi partea superioară a trunchiului din apă, cu tulpinile plantelor acvatice atârnându-le pe cap ca nişte plete. Probabil, aşa se explică faptul că în multe versiuni ale legendelor despre “oamenii mării” se spune că aceştia au părul verde. Femelele au mamele situate în regiunea toracică, aşa că, aproape de pieptul mamelor, pot fi zăriţi uneori puii – cea mai elocventă imagine care evocă feminitatea. Adăugaţi la asta faptul că, pe vremea aceea, călătoriile pe mare puteau dura săptămâni sau luni în şir… şi-atunci nu-i de mirare că bieţii marinari vedeau – sau îşi imaginau că văd – aceste făpturi greoaie, ca pe nişte femei ale apelor. Şi uite aşa, de la nişte mamifere acvatice greoaie şi cu ierburi ude pe cap, se ajungea la frumoasele şi ispititoarele femei cu coadă de peşte.
Ce se întâmplă azi cu aceste sirene marine? Ca multe dintre animalele care s-au ciocnit cu oamenii şi “civilizaţia” lor, nu o duc foarte bine. Odinioară, dugongii populau aproape toate apele de coastă din Oceanul Indian, din Marea Roşie până în Estul Africii. Azi, populaţiile de dugongi s-au redus mult: habitatele lor preferate – apele puţin adânci, bogate în plante marine – au fost afectate de poluare; animalele au fost mult vânate pentru carne şi grăsime (şi, după anumite surse, încă mai sunt, în India şi Sri Lanka), fiind o pradă uşoară pentru vânători din pricina vitezei mici şi a rezistenţei scăzute la efort. În plus, nasc doar câte un pui, odată la câţiva ani, având aşadar un ritm de înmulţire lent. Mai pot fi văzute grupuri de dugongi în apele Australiei (unde sunt protejaţi), în Marea Roşie, în strâmtoarea ce desparte India de Sri Lanka… dar sunt puţini şi, în continuare, ameninţaţi.
