Aceasta este legenda germană de pe la 1500, de unde a pornit şi tradiţia iepuraşului de Paşte rapid îmbrăţişată de popoarele vestice. Eostre (Eastre) sau Ostara – zeiţă anglo – saxonă a primăverii şi renaşterii, care a dat numele sarbătorii pascale - Easter. De aici Easter Eggs (ouăle de Paște) și Easter Bunny (iepurașul de Paște). Cuvântul estrus, care semnifică un animal în călduri, este derivat tot de la Eostre, care avea ca soț un iepure cu un libidou ridicat, cel puțin așa explică un alt mit.

Iepurele este considerat un simbol al fertilităţii şi renaşterii naturii. Iepuraşul de Paşte, datorită legendelor, devine un personaj îndrăgit mai ales de copii, care îl aşteapta în ajunul sărbătorii cu cadouri şi ouă din ciocolată. În schimb, copiii cuminţi primesc în această zi numeroase dulciuri, confecţionate chiar de iepuraş.

În Statele Unite, această tradiţie a iepurasului de Paşti, care aduce cadouri şi ouă vopsite copiilor cuminţi, a fost adusă de emigranţii germani în secolul XVIII.

Deşi pentru mulţi nu este un animal impresionant, iepurele este un mesager sacru al divinităţii în multe culturi.

Vechii azteci credeau că iepurele a primit de la zei misiunea de a veghea trecerea timpului şi a anotimpurilor. Amerindienii spuneau că iepurele a furat de la soare focul şi l-a adus oamenilor, iar de atunci iepurele se ascunde de lumina soarelui. O altă legendă povesteşte că pentru a-i potoli foamea lui Budha, iepuraşul s-a jertfit pe sine, iar în semn de recunoştinţă, Budha i-a dăruit o casă pe Lună.
În tradiţia chineză, iepuraşul este o creatură care trăieşte pe Lună, unde se ocupă cu măcinarea orezului, esenţa vieţii.
Pe continentul american, animalul cu urechi mari, la unele triburi, există mitul conform căruia iepurele a adus oamenilor focul, în timp ce în cultura mayaşă era creditat cu inventarea scrisului.

Chiar dacă legendele şi tradiţiile româneşti vechi nu au nici urmă de iepure, din anii 90, odată cu deschiderea spre Vest, obiceiul păgân şi-a făcut din ce în ce mai mult simţită prezenţa. Astfel, pe lângă faptul că astăzi copiii au început să aştepte cadouri de la iepuraşul de Paşti, iepurele, a devenit şi prilej de a fi dăruit ca animal de companie, mai ales în preajma Sărbătorilor Pascale, obicei care în ţările occidentale, nu a făcut foarte mult bine acestui animal drăgălaş.
House Rabbit Society (www.rabbit.org), o asociaţie non-profit fondată în 1988 cu sediul principal în California, dedicată salvării iepurilor abandonaţi, a găsit familii adoptive până astăzi, pentru mai mult de 25.000 de iepuri. Ce înseamnă asta? Probabil că aţi intuit deja: mirajul de a face un cadou pufos şi drăgălaş, nu se potriveşte întotdeauna cu socoteala din târg. După ce exuberanţa sărbătorilor a trecut, şi oamenii realizează că iepuraşul nu mai “face ouă colorate” şi nu mai “aduce ciocolată”, neglijează, ba chiar abandonează micuţele făpturi. Mai mult: oamenii au tendinţa să creadă că “pufoşeniile” sunt “jucării” sigure şi potrivite pentru copii, pentru că stau în braţe să fie mângâiate. Greşit! Iepurii nu sunt animale pasive, cărora să le placă neapărat să fie alintate – sunt animale care trăiesc pe pământ şi care, atunci când sunt ţinute cu forţa, devin agitate, speriate, ba chiar agresive. Şi, uite aşa, gata interesul pentru iepuraş.

House Rabbit Society avertizează asupra câtorva aspecte importante, pe care trebuie să le ai în vedere înainte de a te cuprinde febra achiziţionării unui iepuraş:

-         iepurii nu sunt animale de companie uşor de întreţinut şi sunt o alegere total neindicată pentru copii;

-         au speranţa de viaţă de până la 10 ani şi necesită tot atâta întreţinere ca un câine sau o pisică;

-         casa trebuie să fie asigurată înainte de sosirea unui iepure, însemnând că trebuie să te gândeşti serios la ce faci cu cablurile şi mobila;

-         iepurii trebuie castraţi/sterilizaţi, altfel vor marca toată casa cu urină şi fecale;

-         iepurii de casă trebuie să trăiască în interiorul casei şi să fie percepuţi ca membrii ai familiei.

Ei, parcă nu mai e atât de simplu, nu?
Hai să aflăm mai mult!

Termenul de iepure desemnează o serie de specii de mamifere cu urechi lungi, din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. Acestea se clasifică în 2 categorii: iepure de câmp și iepure de casă. Din punct de vedere genetic cele două specii sunt complet diferite și nu se pot înmulți între ele.

Iepurele de câmp are o lungime a  corpului de 48-52 cm la care se adaugă o coadă de 8-9 cm. Greutatea este de 4 kg, iar în unele cazuri poate ajunge și până la 6 kg. Culoarea blănii variază în funcție de loc și anotimp, nuanța generală fiind cenușie-roșcată. În România, este răspândit din deltă până la munte. Se hrănește cu iarbă, morcovi, cereale, iar iarna cu scoarța copacilor. Femela naște pui vii pe care îi hrănește cu lapte, gestația este de 42-43 de zile. Iepurii sălbatici sunt mai mari decât cei de casă şi au labele din spate mai lungi, fiind şi săritori mai buni. Sunt întâlniţi în tufişurile din pădurile foarte dese, la câmpie, în zonele de stepă, în grădini, existând specii chiar şi în zona arctica (iepurele polar). Ca şi şobolanul, şoarecele sau veveriţa, iepurele este rozător (având, în plus faţă de ceilalţi, doi dinţi mai lungi şi mai tăioşi, în faţa dinţilor incisivi). Este cunoscut ca unul dintre animalele cele mai fertile. Referitor la duşmani, se poate spune că au mulţi: de la lupi, coioţi, râşi, vulpi şi pisici sălbatice, pâna la bufniţe, şoimi, ulii şi chiar veveriţe roşii, care le vânează puii. Singurul mod de a se apăra este făcând salturi mari, în diferite direcţii şi fugind foarte repede. Rar sar pe spatele altui animal sau pe şerpi, lovindu-şi duşmanii cu ghearele din spate. Omul, oricât de puţin verosimil pare, îi este un mare duşman. În primul rând de nevoie, deoarece iepurele este un mare distrugător al culturilor, şi în al doilea rând pentru plăcerea de a-l vâna, iepurii fiind cunoscuţi ca o delicatesă a meselor vânătoreşti şi nu numai.

Iepurele european (Oryctolagus cuniculus) este la originea multor rase de iepuri de casă, crescuți în prezent în lumea întreagă.

Iepurele de casă a păstrat multe dintre particularitățile biologice ale rudei sale sălbatice. Asemenea acestuia, are o activitate mai intensă odată cu venirea nopții. Când are posibilitatea, chiar și iepurele de casă sapă adăposturi în pămant și acolo își stabilește culcușul.

Iepurele de casa s-a obţinut cu 6000 de ani în urmă, prin domesticirea iepurelui de vizuină. Vestigiile arheologice confirmă domesticirea iepurilor în Spania, de unde s-au răspândit în Asia şi restul Europei. Domesticirea şi crearea sistemelor de creştere şi selecţie au condus la modificarea caracteristicilor biologice (creşterea prolificităţii), dar, în schimb, a scăzut rezistenţa la boli.

Există peste 100 de rase de iepuri care se clasifică în funcţie de greutatea corporală:

 - rase mari: Uriaşul Belgian, Uriaşul alb de Termonde, Berbecul englez, Uriaşul francez  – cu o greutate peste 5-7 kg;

 - rase mijlocii: Chinchila mare, Chinchila mică, Albastru vienez, rasa californiană, rasa neozeelandeză – cu o greutate între 3,5-5 kg;

 - rase mici: Havana, Olandeză – cu greutatea de 2-3 kg;

 - rase pitice: Poloneză – cu greutatea sub 2 kg.

 Rasele se mai clasifică şi după lungimea firului de păr:

 - rase cu păr scurt (Rex);

 - rase cu păr lung (Angora).

Speranta medie de viaţă a iepurelui este de 10-12 ani.

În ceea ce priveşte îngrijirea iepurelui de casă, iată câteva aspecte importante:

- iepurii sunt animale active, le place să alerge şi să sară, astfel că este esenţial să le asiguraţi un spaţiu sigur pentru mişcare;

- blana iepurelui trebuie periată aproape zilnic, pentru a o menţine curată şi lucioasă dar şi pentru a îndepărta paraziţii;

- săptămânal se vor verifica dinţii, nasul, ochii şi urechile;

- unghiile, dacă nu sunt tocite în mod natural, vor fi tăiate la fiecare 2 luni.

Iepurii consumă nutreţuri de origine vegetală: plante verzi, fibroase uscate, suculente, rădăcinoase, siloz, furaje concentrate şi nutreţuri combinate. Cartofii se administrează numai fierţi. Cea mai copioasă masă se administrează seara. Foarte importantă este asigurarea apei proaspete în permanenţă, necesarul de apă zilnic este de 0,7 litri/zi la femelele gestante şi masculi, de 1,5 litri/zi la femelele în lactaţie şi de 0,4 litri/zi la tineret. Lipsa apei provoacă o scăderea a aportului de alimente şi duce la apariţia bolilor. Dacă iepurii sunt crescuţi în apartament, este recomandat să fie hrăniţi cu granule speciale din pet-shop-uri pentru a le asigura un regim alimentar echilibrat şi complet.

Ca orice animal de casă, datorită stresului sau a unor situaţii deosebite, şi iepurele este capabil de reacţii ciudate, violente. Vestea bună – comportamentul unui iepure de casă agresiv, se poate corecta.

Prima persoană muşcată ar fi trebui să scoată un ţipăt ascuţit, puternic. Pe iepurească, ţipetele ascuţite se traduc: “Hei! Încetează!”. Apoi, iepuraşul trebuie să fie pus pe podea. Dacă muşcă din nou, trebuie închis în cuşcă pentru o scurtă pauză. Dacă şi după a treia oară reacţia este aceeaşi, trebuie pedepsit să stea în cuşcă tot restul serii. Cu alte cuvinte, perseverenţă şi constanţă.
Mare atenţie la orice gen de corecţie fizică, pentru că iepurii sunt foarte delicaţi. Buna purtare trebuie neapărat răsplătită.Unii iepuri reacţionează bine la mici trataţii din fructe sau cereale, dar alţii se pot alege cu grave tulburări digestive, aşa că o altă opţiune este tableta acidulată, care pare să placă tuturor iepurilor.

Ştiaţi că
• iepurele Ochotona pusilla şi iepurele cu lână din Tibet, fac parte dintr-o familie de mamifere cu însuşiri deosebite, şi pot supravieţui la altitudini de 6000 de m;
• iepurii de vizuină şi cei de câmp trăiesc peste tot în lume. Australia a fost iniţial o excepţie, dar apoi omul i-a aclimatizat şi pe acest continent;
• dintre speciile de iepuri, iepurele american de baltă are cea mai mare rată de înmulţire;
• în desenele din peşteri, realizate în epoca preistorică, putem întâlni numeroase schiţe cu iepuri. Romanii creşteau iepurii în ţarcuri, carnea lor gustoasă fiind considerată o delicatesă.

Dincolo de a-l creşte şi domestici, omul atribuie iepurelui semnificaţii şi reprezentări diverse. De exemplu, iepurele în vise înseamnă o femeie de proastă calitate, mincinoasă, bârfitoare, egoistă. De te vei visa îngrijind un pui de iepure, vei avea de crescut un copil. Nu este exclus să fii nevoită să creşti nu unul, ci mai mulţi copii. Dacă mănânci iepure în vis, este un semn de împăcare, vei trăi în bună înţelegere cu oamenii din jurul tău. Dacă o fată va visa iepure sălbatic, atunci îl va întâlni pe cel care îi va deveni soţ. Iepurele de casă văzut în vis, prevesteşte noroc şi posibilitatea de a rămâne însărcinată. Visul are semnificaţii negative dacă iepurele e prins în capcană sau îţi taie calea.

Cei născuţi în semnul Iepurelui nu vor fi niciodată predispuşi la ceartă sau violenţă. Din contră, aceştia vor fi persoane amabile, la locul lor, conservatoare şi sociabile. Totusi, Iepurele are tendinţa de a fi pesimist, nesigur pe sine, în ciuda vârstei, reţele de prieteni şi a unei vieţi sociale, şi nu va accepta schimbările prea uşor.

Iepurii sunt consideraţi aducători de noroc, la fel cum un picioruş de iepure este un talisman de noroc. Dacă vrei să ai o lună bună de acum încolo, nu uita să spui în prima zi a lunii respective “iepure alb” de trei ori când te trezeşti.

Unul dintre cele mai iubite personaje de desene animate este… un iepure. Bugs Bunny s-a “născut” în 1940 în Brooklyn, New York, rezultatul imaginației lui Tex Avery (care a regizat A Wild Hare, debutul lui Bugs Bunny) și Robert McKimson (cel ce a creat designul lui final), printre mulți alții. După Mel Blanc, vocea lui originală, Bugs Bunny are un accent Flatbush-an, o amestecătură de dialecte din Bronx și Brooklyn. Fraza lui preferată este “What’s up, Doc?” (tradusă “Care-i treaba, meștere“), spusă în timp ce mănâncă un morcov. Alte fraze populare sunt: “Of course you realize…this means war” (”Desigur, înțelegi că… asta înseamnă război“) și “Ain’t I a stinker?”. În 2002, el a fost numit de TV Guide ca cel mai bun personaj de desene din toate timpurile. În prezent, el este mascota fraților Warner (Warner Brothers).

În general, în bancurile cu animale, iepurele este cel isteţ şi plin de umor. De cele mai multe ori, este ironizată fertilitatea acestui animal, multe din glume având conotaţii sexuale. Câteva exemple “cu perdea” aici, deşi n-a fost uşor:

-Dragă, metoda noastră îmi place mai mult….

That’s all folks!

SĂRBĂTORI FERICITE!

De ce este Egyptian Mau o rasă aparte? De ce, atunci când apare la o expoziţie, devine vedetă?

Sunt multe legende în jurul acestei rase. Că este sau nu o descendentă directă a primelor pisici domesticite de om, că acest lucru s-a întâmplat sau nu acum 4000 sau chiar 5000 de ani în urmă, că este sau nu cea mai rapidă dintre pisicile de casă, două lucruri se pot spune cu certitudine despre discutata pisică egipteană:
- petele (punctele) de pe blana sa, sunt obţinute natural, fără încrucişări special făcute pentru acest lucru, fiind singura pisică „pătată” fără intervenţia omului;
- este cert că este una dintre cele mai vechi rase de pisici de casă.

Se spune că pisicile din această rasă de astăzi, sunt toate urmaşele celor trei pisici din crescătoria „Fatima”, a prinţesei Natalie Troubetskoy, stabilită în Statele Unite. Mai exact, povestea sună aşa: pe la mijlocul anilor 1940, rasa era pe cale de dispariţie, cel de-al doilea război mondial fiind principala cauză. Ambasadorul italian la Cairo i-a dăruit prinţesei Nathalie Troubetskoy, aflată în exil la Roma, două exemplare, altele fiind importate de către prinţesă prin intermediul Ambasadei Siriei, chiar din Egipt, în vederea salvării acestei rase, ceea ce s-a şi întâmplat. Aceasta a reuşit să salveze egiptenele Mau de la dispariţie. Baba – una dintre primele pisici rezultate din cuplul primit în dar de către prinţesă – şi Lisa, o femelă din cuibul acesteia, au fost prezentate, în anul 1955, la o expoziţie organizată la Roma şi au trezit un interes incredibil printre participanţi. În anul 1956, Nathalie Troubetskoya a emigrat în S.U.A, luând cu ea şi cele trei pisici Mau egiptene care, cum spuneam, au dat naştere crescătoriei “FatimaCattery”.
CFF a fost prima asociaţie felină care, în 1968,a recunoscut rasa egipteană Mau. Următoarea care i-a urmat exemplul a fost CCA, apoi, în 1977, CFA a permis prezentarea egiptenelor Mau în cadrul expoziţiilor sale.
Primul standard al rasei a fost realizat de TICA în anul 1988. În acelaşi an, rasa a fost readusă în Europa, dar numărul pisicilor este extrem de mic. FIFe a omologat-o în 1992.

Dincolo de aspectul fizic, dincolo de ochii de un verde fermecător, Egyptian Mau este foarte apreciată datorită comportamentului: jucăuşe, vînători agili care nu lasă şanse nici unui şoarece din gospodărie, chiar dacă nu sunt adeptele ţinutului în braţe, preferă să fie mai degrabă iubite de familia adoptivă, decât de întreaga lume – adică mândre şi loiale, fără să fie prea vorbăreţe, dar cu darul de a-şi anunţa imediat apropiaţii când ceva nu este în regulă. Pot fi antrenate de mici pentru a prinde şoareci. Mau este foarte potrivită vieţii la curte, cu excepţia faptului că nu suportă o climă rece, ea iubind şi fiind potrivită temperaturilor cu plus. Datorită vitezei şi inteligenţei, Mau Egipteană reuşeşte să stea departe de pericole şi accidente. De obicei, se ataşează de unul, maxim doi membrii ai familiei. De notorietate mai sunt şi sunetele deosebit de melodioase, interesante, pe care le emite, dar şi faptul că, atât masculii cât şi femelele, îşi marchează teritoriul prin pulverizare (nu a urinei).

Revenind la caracteristicile fizice, Mau Egipteană prezintă celebrele pete atât pe blană, cât şi pe piele. Petele de pe blană sunt formate doar de vârful firelor de păr. Aspectul corpului trebuie să fie echilibrat, undeva între aspectul compact al unei Burmeze şi eleganţa unei Siameze, un corp de dimensiune medie, dar musculos, cu picioarele din spate mai lungi decât cele din faţă, fapt ce contribuie la viteza cu care poate alerga o pisică egipteană (58 km/ oră).
Blana se prezintă în trei culori – bronz, argintiu şi fumuriu, existând şi exemplare de culoare neagră, acestea fiind folosite doar pentru montă şi nu la expoziţii. Pisica egipteană face parte din clasa pisicilor cu păr scurt, astfel încât nu necesită eforturi în îngrijirea blănii, fiind suficient un periaj săptămânal. Pot trăi şi 15 ani dacă sunt îngrijite corespunzător.
În România nu există nici felise de Mau Egipteană şi nici proprietari ai vreunei pisici din această rasă, dar dacă te-ai convins că vrei aşa ceva “în jurul casei”, trebuie să fii pregătit să investeşti cel puţin 600 de dolari americani, acesta fiind un preţ minim de achiziţie pentru un exemplar.

Şi pentru că, uneori, o imagine face cât o mie de cuvinte, ţi-am pregătit câteva imagini video postate pe youtube de amatori, care sunt deja familiarizaţi cu această pisică minunată.

Printre reperele mele din anotimpul dezgheţului, şi o spun fără exagerare, ba chiar cu riscul de a citi nişte comentarii demente din lumea nebună şi prea grăbită să-şi mai găseasca energia pentru altceva decât supravieţuirea la minima rezistenţă, este şi –

Dacă imaginea nu e suficientă şi are nevoie de descriere, fie:

Asociaţia Felina SofistiCAT va organiza mâine, 16 aprilie, şi duminică, 17 aprilie 2011, Expoziţia Internaţională Felina de primăvară, ediţiile XXI-XXII.

Evenimentul va avea loc la Romexpo, pavilionul F, intrarea C, între orele 10:00-17:00. Prin faţa juriului compus din patru arbitri internaţionali vor defila peste 200 de pisici de rasă din România, Ungaria, Ucraina, Franţa, Bulgaria, Israel, Rusia, Croaţia, Turcia, Norvegia, Germania, Grecia şi Slovenia.

Pentru prima oară în România va sosi din Statele Unite ale Americii pisica Mau Egipteană. Pe scenă vor defila frumoase exemplare  persane, maine coon, british shorthair, ragdoll, cornish rex, devon rex, singapura, albastre de Rusia, bengaleze, burmeza, exotic shorthair, siberiană, abisiniană, orientală. Sponsorii vor oferi premii generoase finaliştilor.

Vizitatorii vor putea cumpăra produse (hrana, igienă, joacă) şi accesorii (cercei, brăţări, poşete) atât pentru pisici, cât şi pentru iubitorii acestora la preţuri promoţionale.

Şi acum, câteva argumente pentru introducerea sentimentală de mai sus:

-         se spune că pisicile au darul să absoarbă energiile negative. Acum,  imaginează-ţi o încăpere cu 200 de pisici. Vizita la o expoziţie cu pisici e ca o ieşire la SPA;

-         “Pisica mea e o pictură
În ton suav şi diafan,
Cu umbre fine de gravură,
Şi irizări de porţelan.
Şi toată e din lână moale
Toarsă fin.Un ghem din caier…
Unduirile-i din şale
Arabescuri nasc în aer!” – Candice Luana Dragotă (http://www.british-shorthair.ro/)  – un om minunat, o femeie frumoasă; o poţi cunoaşte şi poţi să te convingi; la fel cum poţi să te convingi şi de faptul că în spatele fiecărei feline, de rasă sau nu, stă un om minunat, frumos (câteva repere: Beverly Elian, Alexandru Dragotă, Alex Elian, Teodora Paul, Iulia Covor, Severiana Ioniţă, Mirela Petcu, Ştefan Petcu şi scuzele de rigoare pentru cei care nu sunt menţionaţi acum);

-         dacă ai nevoie de un argument de la cineva avizat, care să-ţi explice ce înseamnă o expoziţie-concurs cu feline până ajungi să vezi şi singur sau să-l întrebi face to face, Alex Elian într-un interviu prezentat pe www.animalutze.com spunea că „  Expozitiile feline (şi canine) sunt expresia de performanţă a unui hobby, acela al creşterii unor animale de companie sănătoase, de rasă, cât se poate de apropiate de standardul rasei în termeni de aspect şi temperament. Spre deosebire însă de expoziţiile canine, pisicile fără pedigree sunt binevenite de a concura în clasa lor pentru cupe şi medalii.” Cine e Alex Elian? Îţi las plăcerea, pentru că este o reală plăcere, să descoperi singur. Promoţie – un indiciu www.cornishrex.ro;

-         te enervează oamenii care spun „eu am o pisică de rasă”, „pisica mea e cea mai frumoasă”, „pisicile sunt cele mai deştepte animale de companie”, „pisica mea a costat 500 de euro”, „am adoptat o pisică de pe stradă”, „pisicile sunt mai bune decât oamenii”, „îmi iubesc pisica mai mult decât orice”… dar ai şi argumente? Sincer? Mai gândeşte-te. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge să spui sau să simţi aceleaşi lucruri cu alte cuvinte poate, despre copilul tău: „copilul meu e cel mai deştept şi cel mai frumos”, „investesc tot ce am pentru copilul meu”, „copilul meu e cel mai bun”, „îmi iubesc copilul ca pe ochii din cap” şi lista poate continua, fireşte. Dacă ţi se pare exagerat, fă un efort şi vino să cunoşti oameni care simt ca tine, dar se exprimă diferit, care iubesc ca tine, dar altceva, care au pasiuni ca tine, doar că sunt altele. Cam asta înseamnă să şi înţelegi cuvântul acela care se rosteşte din ce în ce mai greu – diversitate (are 5 silabe şi 11 sunete);

-         o pisică de rasă, cu pedigree, are un preţ care poate începe de la 300-400 de euro şi poate depăşi 1000 de euro, în funcţie de rasă, aptitudini de expoziţie şi reproducţie. “Scump domne, scump!” Da? Atunci gandeşte-te la asta: ştiai că în 1930 speranţa medie de viaţă era de 8 ani, în timp ce astăzi, o pisică trăieşte, în medie, 16 ani? De ce oare? Dacă tot găseşti prea subtilă aluzia mea, sau poate te-am convins dar pur şi simplu nu ai bani pentru aşa ceva, mai există variante. Pisici frumoase, sănătoase, care nu presupun o investiţie mare imediată – pisicile fără stăpân. Te aşteaptă şi ele, în acelaşi loc, acolo pisicile aristocrate sunt nu doar de poveste, ci chiar ca în poveste (http://ro.wikipedia.org/wiki/Pisicile_aristocrate);

-         dacă nu ţine nimic de mai sus, următorul video este, în acest caz, artileria grea şi… I rest my case! Doar pentru azi. Pentru că mai pot. De mâine, câte un articol pe zi despre pisici, plus video pe site-ul Radio3net de la Expoziţia internaţională felină de primăvară SofistiCAT.

Şi, nu! Nu-mi era mai simplu să postez doar un anunţ! HA!

Vezi mai multe din Animale pe 220.ro

Un proiect recent FOI în colaborare cu o universitate, trei institute de cercetare, doi reprezentanţi din zona industriei şi trei companii mici şi derulat împreună cu Uniunea Europeană, studiază metode de recunoaştere şi îngreunare a procesului de realizare a bombelor artizanale.

Dacă în acest proiect erau implicaţi câini, aşa cum probabil aţi bănuit, lucrurile erau destul de clare şi, poate, lipsite de spectaculos. Doar că, de data aceasta, este vorba de un proiect care implică albinele melifere.

Ei bine, da! Albinele melifere ajută în lupta oamenilor cu terorismul.

Proiectul FOI se desfăşoară în două direcţii:

-          identificarea substanţelor care pot fi combinate pentru crearea bombelor artizanale

-          introducerea de elemente care facilitează detectarea acestor substanţe.

Aici, intervin albinele.

Ce i-a făcut pe aceşti cercetători să apeleze la insecte?

Ei bine, albinele melifere, spun ei, au simţul mirosului la fel de dezvoltat ca al câinilor. Dar, atenţie! Sunt mult mai uşor de „dresat”. Ele pot „învăţa” în doar două ore ceea ce un câine ar învăţa în şase luni. Partea interesantă este că şi albinele şi câinii au ca metodă de stimulare recompensa.

„ În acest caz, albinele sunt expuse la mirosul substanţei care trebuie găsită şi recompensate în acelaşi timp cu sirop de zahăr. După doar câteva repetiţii, ele învaţă să asocieze mirosul cu mâncarea” explică Rose-Marie Karlsson, project manager în cadrul proiectului.

Există  şi o parte mai delicată. Albinele sunt foarte sensibile şi nu pot fi folosite mult timp, ele fiind programate genetic pentru un „program de lucru” scurt.

„Albinele trăiesc doar şase săptămâni. Albinele implicate în acest proiect, „lucrează” doar timp de trei ore, după care se odihnesc. După încă o tură de trei ore, „cariera” lor în detectarea terorismului încetează şi se întorc la stup” – Rose-Marie Karlsson.

Proiectul denumit PREVAIL are finanţare europeana şi constă într-o colaborare FOI, TNO (Franţa), Technion (Israel), Arkema (Franţa), KCEM, Zara, CEA, WIHiE (Polonia), SECRAB şi Inscentinel (Marea Britanie) – cei care se ocupă cu dresajul albinelor.

Oricât de spectaculos, acest anunţ, nu este şi unic. Ideea de a folosi albinele pentru identificarea bombelor sau substanţelor explozive a mai existat, chiar şi cu aceiaşi protagonişti:

-          în anul 2006, Reuters comunica anunţul cercetătorilor de la Los Alamos National Laboratory din New Mexico care făcea cunoscut faptul că au “antrenat albine melifere care îşi scot trompele atunci când simt explozivi în orice tip de recipient sau loc, de la maşini, la bombe de pe marginea drumului sau la curele folosite de atentatorii sinucigaşi”;

-          tot în 2006 cercetătorii de la Inscentinel Ltd., Marea Britanie, compania care astăzi participă la proiectul demarat de FOI, anunţau că au creat o “cutie de mirosit” minune, care pune în valoare incredibilul simţ al albinelor. Atunci, aceştia susţineau ca albinele pot fi dresate în doar 10 minute. Tot atunci, oamenii de ştiinţă, declarau că în mai puţin de un an, patrule de albine adulmecătoare vor fi folosite în aeroporturi, gări şi alte obiective vizate de terorişti. Tim Haartman, entomolog şi instructor specialist în dresajul albinelor la Los Alamo, New Mexico declara “Tehnologia este aici. Trebuie doar pusă în producţie. Cei de la Inscentinel sunt pionierii. Ei sunt primii care au adus această idee în zona militară şi primii care au explicat această nouă tehnologie şi posibilitatea de a dresa albinele.”

-          anul 2004: cercetători de la University of Montana, USA, foloseau albine melifere pentru a scana suprafeţe mari de pământ încă neexploatat. În acest timp, Belgia venea cu alternativa şobolanilor africani gigant, dresaţi pentru a localiza bombele îngropate, dar aceasta este altă poveste. Parte din origini sunt  însă aceleaşi – motivele financiare. Costurile dresării unui şobolan se ridicau la 2000$, cu 10.000 $ mai puţin faţă de costurile aferente antrenamentului unui câine din aceeaşi branşă. În cazul albinelor, costurile sunt mult mai mici;

-          Croaţia a apelat la albine, confruntându-se cu problema minelor rămase îngropate, în urma războaielor din anii ‘90, existând aproximativ încă 250.00 de bombe sub pămînt, mai mult de 100 de oameni fiind victime ale acestora din 1998 până în anul 2004;

-          în anul 2002, când BBC anunţa comnunicatul Pentagonului conform căruia albinele urmau să fie noii recruţi în războiul SUA cu terorismul, Richard Jones, director al International Bee Research Association din Cardiff, Wales, a susţinut planul ca fiind unul fezabil, dar a făcut câteva precizări în ceea ce priveşte antrenamentul albinelor: “Da, este posibil. Poţi antrena o albină. Cu toate astea, trebuie spus că, albinele sunt de fapt destul de leneşe. Dacă apare o ofertă mai tentantă pe parcurs, vor prefera intotdeauna varianta mai uşor de obţinut. Vor merge astfel la cea mai apropiată sursă de mâncare.”

Istoria merge până în 1999, când prin DARPA- The Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) Controlled Biological Systems Program, a fost fondat în SUA un program de instruire a albinelor în vederea descoperirii minelor terestre îngropate, pentru a proteja agricultorii din întreaga lume şi a creşte productivitatea în agricultură. Un proiect necesar dacă luăm în considerare rezultatele studiilor unei organizaţii aflată la Washington, Landmine Survivors Network, care au estimat că, în mai mult de 60 de ţări, se află îngropate peste 80 de milioane de bombe, iar în fiecare zi mor sau sunt răniţi 50 de oameni, mulţi dintre aceştia fiind copii.

Revenind la prezent, din anul 2010, albinele sunt antrenate pentru domenii ca apărarea şi securitatea, medicină, industria alimentară. Bazele de instruire a albinelor sunt aceleaşi ca în 1999, dar rezultatele sunt obţinute astăzi cu tehnologii mai evoluate, mai sofisticate şi mai puţin costisitoare.

 Acum cinci ani a început să se producă un fenomen, dificil de explicat, pentru care omul n-a gasit încă o cauză clară şi care are consecinţe devastatoare pentru ecosistem: numărul albinelor se reduce considerabil, ajungând, în prezent, la jumătate. 

Disparitia albinelor s-a intensificat in 2006. Un exemplu este faptul că în fiecare an, în SUA, dispar între 30-35% din coloniile de albine, deşi, de obicei, doar 10% nu pot supravietui iarna.

Dacă ne raportăm şi la anul 2009, date statistice arată că populaţia de albine a scăzut cu 17% în Marea Britanie şi cu 30%  în Statele Unite.

În Europa se pierd 20% din familiile de albine în fiecare an, tendinţă regăsită şi în America Latină şi Asia.

Experţi din laboratoare din întreaga lume cercetează cauzele posibile, dar sunt rezervaţi în a da verdicte. În tot acest timp natura îşi păstrează ritmul şi în fiecare primăvară mor familii întregi de albine.

Printre ipotezele vehiculate se numără următoarele:

-         parazitul intern Varroa Destructor, dar şi alţi paraziţi care atacă mortal albinele melifere;

-         intoxicarea chimică din cauza polenului care nu mai are calităţile de altădată, fiind deteriorat din cauza pesticidelor şi astfel nu mai asigură albinelor rezistenţa necesară pentru a supravieţui în timpul iernii;

-         prezenţa ciupercii dăunătoare Nosema, aflată în expansiune neaşteptată;

-         variaţiile climaterice, mai ales perioadele secetoase care s-au prelungit;

-         o alimentaţie deficitară ce le-a slăbit sistemul imunitar: o alimentaţie săracă în proteine chiar de la debutul vieţii face ca organismul albinelor ajunse la maturitate să piardă rezistenţa în faţa factorilor de risc ai mediului;

-         insecticidele sau pesticidele folosite în agricultură. În Germania, Franţa şi Italia unele tipuri de pesticide au fost deja interzise, iar Marea Britanie este în prezent angrenată în revizuirea normelor de utilizare a pesticidelor, după ce s-a constatat ca acestea pot afecta memoria şi imunitatea albinelor.

-         radiaţiile electromagnetice  sunt o altă cauză posibilă. Deşi contrazisă la un moment dat, studiile arată o altă realitate. În 2010, specialişti ai Universităţii Panjab (India), au expus o familie de albine la radiaţii emise de telefoanele mobile, şi au concluzionat ca radiaţiile GSM dăunează grav albinelor. Biologul Andrew Goldsworthy, de la Colegiul Imperial Britanic, a explicat că, pentru navigare, albinele folosesc un pigment numit criptocrom, iar radiaţiile de la bazele operatorilor telefonici perturbă capacitatea criptocromului de a percepe câmpul magnetic al pământului. Astfel, acestea sunt derutate şi nu mai găsesc stupul.

Şi cercetătorii ruşi au avansat o cauză prin care explică dispariţia albinelor – conexiunea wireless. Într-un sat din regiunea Sverdlov au fost ridicate antene wireless, iar localnicii au sesizat o scadere bruscă a coloniilor de albine. Compania regională de telecomunicaţii a neagat însă orice legătură.

Bugetul UE dedicat cercetării privind albinele și alți polenizatori, a totalizat în anul 2010, aproximativ 10 milioane de euro. La acel moment, proiectele vizau declinul polenizatorilor sălbatici şi domestici, inclusiv al coloniilor de albine din Europa și cauzele sale potențiale, precum și dezvoltarea instrumentelor adecvate de diagnosticare, potrivit unei comunicări către Parlamentul European din 2010.

Consecinţa imediată este creşterea preţului mierii la nivel mondial. Aceasta este partea mai uşor de suportat. Consecinţele pe termen lung sunt tulburătoare şi greu de imaginat. Să nu uităm că albinele sunt factorul motor al polenizării. Fără polenizare, plantele nu s-ar mai putea reproduce şi flora s-ar diminua dramatic pe întreaga planetă. Imaginaţi-vă o lume fără fructe, legume sau păduri.

Fără albine, pământul s-ar transforma dramatic, vegetaţia devenind una formată doar din ciuperci, licheni, muşchi şi alge, alimentaţia omului sau a majorităţii animalelor nemaiputând fi asigurată aşa cum o cunoaştem astăzi.

Despre albine

Conform Wikipedia, albinele sunt insecte zburătoare, clasificate în cadrul superfamiliei Apoidea din cadrul subordinului Apocrita, care mai conține viespile și furnicile, care se hrănesc cu nectarul florilor(ca sursă de energie grație conținutului de zaharuri), și cu polen (ca sursă de proteine, folosit mai mult la hrănirea larvelor), activitate ce se soldează cu polenizarea florilor, și, în unele cazuri, cu producerea mierii.

Astfel polenul pe care în mod inevitabil îl pierd în deplasarea lor de la o floare la alta este important pentru plante deoarece o parte din polen cade pe pistilul (structura reproductivă) altor flori din aceeași specie, ducând la polenizarea încrucișată. Albinele sunt, de fapt, cele mai importante insecte polenizatoare și interdependența între ele și plante fac din acestea un excelent exemplu al unui tip de simbioză cunoscută sub numele de „mutualism”, o asociere între organisme diferite care este avantajoasă pentru ambele părți.

Pe de altă parte unele specii de albine produc miere din nectar. Albinele de miere și albinele fără ac adună mari cantități de miere, caracteristică ce este exploatată de apicultori, care recoltează mierea pentru consumul uman.

Durata de viață a albinei lucrătoare depinde de gradul de uzură ca urmare a activităților intense desfășurate de aceasta (creșterea puietului și activitatea de cules nectar și polen). Astfel albinele eclozionate în sezonul activ (din primăvară, martie până vara, în jurul lunii august) trăiesc numai 40 de zile pe când albinele eclozionate toamna trăiesc până în primăvara viitoare, când se face schimbul de generații (6-9 luni).

Durata de viață a trântorilor este între două și opt săptămâni și variază în funcție de sezon (activ sau perioadă de repaus) și de zona geografică.

Matca este cea mai longevivă dintre membrii familiei de albine putând trăi până la 8 ani (este însă eficientă economic doar un an-doi, după care trebuie schimbată), este activă pe toată perioada vieții putând depune 1500-2500 și chiar 3000 de ouă în 24 de ore în luna iunie. În această perioadă de pontă intensă regina este atent îngrijită și bine hrănită de albinele din suita sa. În familiile de albine care mor iarna din cauza lipsei hranei, matca este ultima care moare, fiind hrănită cu ultima picătură de miere.

Numărul speciilor cunoscute este de aproximativ 20.000 dar, probabil, foarte multe care așteaptă încă să fie descoperite. Multe specii de albine sunt puțin cunoscute. Cea mai mică albină este cea pitică (Trigona minima) cu lungimea de circa 2.1 mm (5/64″). Cea mai mare albină din lume este Megachile pluto, care poate atinge lungimea de 39 mm (1.5″). Tipurile cel mai comune de albine din emisfera nordică sunt speciile de Halictidae, sau albinele atrase de transpirație, niște albine mici care adesea sunt considerate în mod greșit viespi sau muște. Cea mai cunoscută specie de albine este albina europeană (Apis mellifera).
surse futura-sciences.com, ro.wikipedia.org

sursa descopera.ro

Încă nu se ştie dacă prietenoasa pisică şi-ar mai ţine gheruţele acasă şi în cazul unei întâlniri amicale cu un banc de stridii.

Fred, un babuin din Cape Town, s-a ales cu eticheta de huligan dupa “celebrele” raiduri violente asupra turiştilor şi, de curând, a fost capturat.  Autorităţile locale au anunţat că au fost nevoite să ia dificila decizie  de a-l eutanasia, după ce acesta a devenit extrem de agresiv la adresa oamenilor. Astfel că, la sfârşitul lunii martie, Fred, cel mai cunoscut babuin din oraşul sud-african, a fost eutanasiat.

În decursul anului trecut, în timp ce se afla în căutarea hranei, babuinul a atacat şi rănit un număr de trei persoane, asta după ce şi în 2009, Fred, a condus un grup de 29 de babuini într-un raid asupra a patru autoturisme.

Oficialităţile oraşului consideră că turiştii sunt singurii vinovaţi de violenţa crescută a lui Fred, deoarece, din dorinţa lor de a se amuza, hrănind şi intrând în contact cu babuinul, acesta şi-a pierdut frica naturala faţă de oameni.

La ora actuală există un nucleu de circa 400 de babuini care colindă împrejurimile oraşului Cape Town.
Deşi ocrotiţi de lege în Africa de Sud, câteodată incursiunile lor agresive în căutarea hranei îi pun în conflict direct cu localnicii şi turiştii. Astfel că, autorităţile, se văd nevoite să ia decizii radicale, aşa cum s-a întâmplat în cazul babuinului huligan Fred.

În imaginea de sus îl vedeţi chiar pe Fred în timpul acţiunii, făcând ce ştia să facă cel mai bine – să fure mâncare din maşinile turiştilor.

Cică, odată de mult, toate păsările s-au strâns pentru a-şi alege conducătorul. În acest scop, au propus o întrecere în care pasărea care va zbura cel mai sus va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor.
S-au avântat cu toate înspre tăriile albastre. Întâi a obosit neamul cel mult al păsărelelor, urmat de bufniţe şi cucuvele, apoi gâştele şi raţele cele gureşe au ostenit şi ele.
Barza cea blândă şi mândrul cocor s-au recunoscut şi ele învinse. Nici măcar temutul şoim nu a mai putut bate din aripi. Singură, ambiţioasa şi mândra acvilă izbea furios din lopeţile aripilor. Era doar ea pe albastrul cerului. Restul păsărilor o priveau, împăcate, de jos, convinse că puternica pajură le va fi regina…
Când, deodată, când pajura ostenise şi se odihnea planând, de sub aripa sa a ţâşnit un ghemotoc mărunt de pene care s-a avântat în sus. Era micul, dar isteţul pănţăruş.
Mic şi uşor, s-a aninat sub aripa acvilei, şi a stat acolo, urcat de aripile puternice ale răpitoarei. Când a simţit că marea pasăre a ajuns la capătul puterilor, şi-a luat şi el zborul şi aşa a devenit Stăpân al Păsărilor.

În realitate, pănţăruşul este o pasăre sedentară care nu-şi părăseşte arealul, dar nici nu este întâlnită la tot pasul. Iubeşte, în egală măsură, pădurile dese de conifere din zonele montane şi tufişurile sălbatice sau grădinile cu boschete din regiunile deluroase. Domeniul acestui mic nobil înaripat cuprinde şi zonele de verdeaţă relativ liniştite din preajma aşezărilor umane.

Are penajul colorat în dungi cafenii-maroniu deschise, un camuflaj de folos în timpul expediţiilor zilnice de căutare a hranei. Nu depăşeşte lungimea de 11 cm de la vârful pliscului la cel al cozii. În mod obişnuit, are 9-10 cm lungime, cele mai “solide” exemplare atingând limita de 11 cm. Ca greutate, “voinicul” nostru, trage la oca undeva între 7,5-11 grame, depinzând de anotimp şi bogăţia în hrană a teritoriului.

Mihai C. Băcescu a colectat nu mai puţin de 63 de nume populare ale pănţăruşului. În multe dintre ele se regasesc caracteristicile făpturii păsării: pănţăruş, sfredeluş, ţănţăruş, nuculiţă, pipăruş, şorecuş, chituluş, împărăţel şi multe altele asemenea. Denumiri prietenoase în contrast cu denumirea ştiinţifică aleasă de naturalistul Linne, (Troglodytes troglodytes) – adică troglodit, făptură a peşterilor, primitivă, grosolană şi butucănoasă.

sursa descopera.ro